[…]Tra i drammi che aveva dovuto vivere Nanda Pivano c’erano stati l’arresto per avere tradotto “Addio alle armi” di Hemingway, giudicato troppo pacifista e lesivo dell’onore dell’esercito italiano; e la prigione, quando si scoprì il trucco inventato da Pavese per aggirare la censura fascista, consistente in una semplice ma efficace “s” puntata, che trasformò – per i clerico-fascisti di allora – l’Antologia di Spoon River in una potabile “Antologia di S. River”.
Ironia a parte, arresto è arresto e galera è galera, comunque e sempre. Figurarsi in quegli anni bui. Ancora più osceni – arresto e galera – se a subirli è una ragazza di ottima famiglia e ben istruita, con laurea in lettere (tesi sul Moby Dick di Melville) e laurea in filosofia (tesi sull’esistenzialismo, relatore Nicola Abbagnano). “Divenne superproibita l’Antologia di Spoon River in Italia”, ricordò anni dopo Pivano: “Parlava della pace, contro la guerra, contro il capitalismo, contro in generale tutta la carica del convenzionalismo. Era tutto quello che il governo non ci permetteva di pensare… e mi hanno messo in prigione e sono molto contenta di esserci andata”.
E pensare che tutto era nato per sfida, o per scherzo, quando la giovane Nanda chiese al proprio mentore Pavese di spiegarle la differenza tra letteratura inglese e letteratura americana. E per tutta risposta Cesare le mise in mano quel librino di Edgar Lee Masters. Che Nanda aprì a caso, a metà, restando folgorata dai versi: “Mentre la baciavo con l’anima sulle labbra / l’anima d’improvviso mi fuggì”. “Chissà perché questi versi mi mozzarono il fiato”, commentò anni dopo la traduttrice, aggiungendo: “E’ così difficile spiegare le reazioni degli adolescenti…”.
Quella di parlare agli e degli adolescenti, in fondo, è stata la vera vocazione di Fernanda Pivano, dai tempi della galera fascista a quelli della militanza radicale negli anni Settanta, fino alla splendida vecchiaia nel nuovo millennio. E come adolescenti fragili e geniali – adolescenti cresciuti male e in fretta – trattò sempre i “suoi” poeti, dopo che nel 1947, al Gritti di Venezia, Hemingway la redarguì con un “Daughter, questa non me la dovevi fare!”, quando la scoprì completamente astemia.[…] | [...]Printre dramele pe care Nanda Pivano a trebuit să le trăiască, se numără arestul ei pentru că a tradus în italiană « Adio, arme » de Hemingway, considerată prea pacifistă și dăunoase onoarei armatei italiene; precum și închisoarea, atunci când s-a descoperit șiretlicul inventat de Pavese pentru a ocoli cenzura fascistă, constând într-un simplu, dar eficient punct după "s", care a transformat - în ochii fasciștilor clericali din acea vreme - Antologia Spoon River într-o potabilă « Antologia S. River ». Lăsând la o parte ironia, un arest rămâne un arest și o închisoare rămâne o închisoare, oricând și oriunde. Și cu atât mai puțin în acei ani întunecați. Arestul și închisoarea sunt și mai grosolane dacă persoana supusă la ele este o fată educată, provenind dintr-o familie bună, cu o diplomă în domeniul literaturii (teză despre Moby Dick a lui Melville) și filosofiei (teză despre existențialism, sub îndrumarea lui Nicola Abbagnano). « Antologia Spoon River a fost total interzisă în Italia », își amintea Pivano ani mai târziu: « Vorbea despre pace, opunându-se războiului, capitalismului și oricărei acuzații de convenționalism în general. Constituia tot ceea ce guvernul nu ne permitea să gândim... de asta m-au băgat la închisoare și mă bucur foarte mult că m-am dus ». Și când te gândești că totul a început dintr-o provocare, sau mai degrabă dintr-o glumă, când tânăra Nanda i-a cerut profesorului său Pavese să îi explice diferența dintre literatura engleză și cea americană. Ca răspuns, Cesare i-a înmânat această cărticică de Edgar Lee Masters. O carte pe care Nanda a deschis-o întâmplător la mijloc și ale cărei versuri au lovit-o ca un trăsnet: « Pe când îl sărutam cu sufletul pe buze / dintr-odată sufletul mi-a evadat ». « Mă întreb de ce aceste versuri mi-au tăiat răsuflarea », a declarat traducătoarea ani mai târziu, adăugând: « Este atât de greu să explici reacțiile adolescenților... ». În fond, să vorbească cu și despre adolescenți a fost adevărata vocație a Fernandei Pivano, încă din zilele petrecute la închisoarea fascistă, trecând prin activismul ei radical din anii '70, până la splendida ei îmbătrânire din noul mileniu. Și tocmai ca pe niște adolescenți fragili și geniali - adolescenți care au crescut prost și repede - i-a tratat întotdeauna pe poeții "ei", după ce Hemingway a mustrat-o în 1947, la Gritti din Veneția, cu un "Copila mea, nu trebuia să-mi faci una ca asta!", când acesta aflase că ea era de-a dreptul abstinentă. [...] |