[…]Tra i drammi che aveva dovuto vivere Nanda Pivano c’erano stati l’arresto per avere tradotto “Addio alle armi” di Hemingway, giudicato troppo pacifista e lesivo dell’onore dell’esercito italiano; e la prigione, quando si scoprì il trucco inventato da Pavese per aggirare la censura fascista, consistente in una semplice ma efficace “s” puntata, che trasformò – per i clerico-fascisti di allora – l’Antologia di Spoon River in una potabile “Antologia di S. River”.
Ironia a parte, arresto è arresto e galera è galera, comunque e sempre. Figurarsi in quegli anni bui. Ancora più osceni – arresto e galera – se a subirli è una ragazza di ottima famiglia e ben istruita, con laurea in lettere (tesi sul Moby Dick di Melville) e laurea in filosofia (tesi sull’esistenzialismo, relatore Nicola Abbagnano). “Divenne superproibita l’Antologia di Spoon River in Italia”, ricordò anni dopo Pivano: “Parlava della pace, contro la guerra, contro il capitalismo, contro in generale tutta la carica del convenzionalismo. Era tutto quello che il governo non ci permetteva di pensare… e mi hanno messo in prigione e sono molto contenta di esserci andata”.
E pensare che tutto era nato per sfida, o per scherzo, quando la giovane Nanda chiese al proprio mentore Pavese di spiegarle la differenza tra letteratura inglese e letteratura americana. E per tutta risposta Cesare le mise in mano quel librino di Edgar Lee Masters. Che Nanda aprì a caso, a metà, restando folgorata dai versi: “Mentre la baciavo con l’anima sulle labbra / l’anima d’improvviso mi fuggì”. “Chissà perché questi versi mi mozzarono il fiato”, commentò anni dopo la traduttrice, aggiungendo: “E’ così difficile spiegare le reazioni degli adolescenti…”.
Quella di parlare agli e degli adolescenti, in fondo, è stata la vera vocazione di Fernanda Pivano, dai tempi della galera fascista a quelli della militanza radicale negli anni Settanta, fino alla splendida vecchiaia nel nuovo millennio. E come adolescenti fragili e geniali – adolescenti cresciuti male e in fretta – trattò sempre i “suoi” poeti, dopo che nel 1947, al Gritti di Venezia, Hemingway la redarguì con un “Daughter, questa non me la dovevi fare!”, quando la scoprì completamente astemia.[…] | [...] Printre dramele pe care a trebuit să le trăiască Nanda Pivano s-au numărat arestul pentru că a tradus „Adio armelor” de Hemingway, judecat prea pacifist și dăunător onoarei armatei italiene; și închisoarea, când s-a descoperit șmecheria inventată de Pavese pentru a evita cenzura fascistă, constând într-un simplu, dar eficient „s” urmat de punct, care a transformat – pentru clerical- fasciștii de atunci – Antologia Spoon River în acceptabila „Antologia S. River”. Fără ironie, arestul e arest și închisoarea e închisoare oricum și oricând. Cu atât mai mult în acei ani dificili. Și mai obscene - arestul și închisoarea - dacă erau suportate de o fată dintr-o familie excelentă și cultă, cu diplomă în literatură (teză despre Moby Dick a lui Melville) și diplomă în filozofie (teză despre existențialism, profesor universitar Nicola Abbagnano). „Anthologia Spoon River devenise super-interzisă în Italia”, își amintea Pivano ani mai târziu: „Vorbea despre pace, împotriva războiului, împotriva capitalismului, împotriva convenționalismului în general. Era tot ceea ce guvernul nu ne permitea să gândim... și m-au băgat în închisoare și sunt foarte bucurosă c-am fost.” Gândiți-vă că totul a început ca o provocare, sau în glumă, când tânăra Nanda i-a cerut îndrumătorului ei Pavese să-i explice diferența dintre literatura engleză și literatura americană. Și ca răspuns, Cesare i-a pus în mână acea cărticică de Edgar Lee Masters. Nanda a deschis-o la întâmplare, la jumătate, rămânând șocată de versurile: „În timp ce o sărutam cu sufletul pe buze / sufletul deodată a fugit”. „Cine știe de ce aceste versuri mi-au tăiat respirația”, a comentat traducătoarea ani mai târziu, adăugând: „Sunt atât de greu de explicat reacțiile adolescenților...”. Până la urmă, a vorbi cu și despre adolescenți a fost adevărata vocație a Fernandei Pivano, din timpul închisorii fasciste până la cel al propagandei extremiste din anii 1970, până la splendida bătrânețe din noul mileniu. Și ca niște adolescenți fragili și geniali – adolescenți crescuți rău și grabnic – a tratat mereu poeții „ei”, după ce în 1947, la Gritti din Veneția, Hemingway dojenit-o cu un „Fiică, n-ar fi trebuit să-mi faci asta!”, când a descoperit-o complet abstinentă.[…] |